Dacă gramatică nu e, nimic nu e!

vreau sa spun pe sleau ca desi sunt sigur ca te vei simtii tentat sa iti deschizi dulapul cu arme grele si le pui in folosinta pentru a eradica aceasta nestrusnica incumetare, ti-as recomanda sa le pastrezi pentru personaje mai babane… Mai mult decat atat am un principiu care stipuleaza ca nu exista pe lumea asta vre-un blog psudospiritual care sa merite mai mult de trei postari din partea mea ceea ce face ca viitoarea mea prezenta pe forumul asta sa fie posibila dar foarte improbabila.

Pentru cei care n-au înțeles despre ce vorbește fratele de mai sus, vă rog să poftiți în această cămăruță unde s-a comis o mică discuție despre necesitatea existențială a lui „a fi sau a nu fi” a hrisoavelor care sunt, au fost și vor mai fi. Încă din startul debutului acestui început primar aș dori să-l dezamăgesc ușor imperceptibil pe fratele necesar (acesta-i numele-i de luptă), comunicându-i morfologic că singurul motiv pentru care m-am hotărât, în sfârșit, să-l pun la panoul de onoare este că am o depresie de plictiseală și n-am găsit altă rimă despre care să scriu (văd că băieții ăia de la O&P sunt deja în terapie intensivă, iar ceilalți băieți de la Oxigen2 au trecut pe toate coloanele geologice și istorice cu putință). Dar să trecem direct la fapte.

Continuă lectura

Reclame

Neliniști gramaticale

In ce situatii imperativul verbului ´a fi´ se scrie cu un i si cand se scrie cu doi de i ?” (de la un nepoțel rătăcit pe melegurile mănoase ale internetului)

Klaudelu’ lu’ bunelu’ pentru ce mă ispitești? Cum scrie-n gramatica aia de a V-a? Cum citești în ea? Întrebarea ta are nuanțe de pleonasm, știai? “A fi” se scrie cu doi “i” doar în cazul imperativului afirmativ, “Fii deștept că țara geme!” și-a conjunctivului prezent (ăla care-ncepe cu “să”…), “Tu să fii sănătos”. În rest se scrie c-un singur “i”, indiferent dacă-i la afirmativ sau negativ. Există o excepție în cazul imperativului negativ: aici de suparată ce e, formei ăsteia negative îi cade un “i” de la atâta enervare, și va arăta cam așa, “Nu fi papagal!” Însă dacă intervine vreo situație în care apare forma conjunctivul prezent la negativ, atunci, paradoxal, asta își revine brusc din suparare și-și culege “i-ul” de pe jos și va arata așa, “Vreau să nu fii fățarnic”. Cam asta-i regula de bază. And by the way, unchiul grigorie nu face corecturi pe text de dragul gramaticii ci doar de dragul contrazicerii, înțelegi? Așa că-n spatele unor corecții gramaticale s-ar putea să se ascundă unele existențiale. Vai de păcatele mele, ca doar nu mă bântuie duhu’ lu’ Pruteanu ca să am obsesii d-astea morfologico-gramaticale! Și mai ales la etatea mea…

PS: pentru că-n ultima emisiune n-am gasit nimic vrednic de comentat, d-asta m-am apucat de gramatică…

ieuropa, ieuro, iexplicație

A fost o dată ca niciodată pe vremea când urmăream emisiunea cu domnu’ deputat și domnu’ președinte al diasporei, și-n timp ce repetam constituția americii (pentru examenul de cetățenie într-un stat de red neci la buza cu missippippi river) am avut deodată revelații spontane despre cum e treaba-n europa.

Prima revelație de natură gramaticală a fost că-n sfărșit am aflat cine este samson/rahav: e clar că-i domnul deputat. De unde știu? Foarte simplu. Rugați-l să rostească cu voce tare europa, euro, emisiune sau tot ce-ncepe în general cu litera „e” și veți auzi acel „i” inconfundabil! Însă problema nu-i așa de simplă atunci când ajungi la sintaxa frazei și acordarea notelor gramaticale; acolo nu mai e samson, acolo-i dan liga gol! Păi dacă la pregătirea morfologico-literară a domnului liga domnia sa a ajuns deputat, atunci, aplicând regula de trei verbe, eu ar trebui să fiu cel puțin președintele ieuropei!

A doua revelație cu totul spectrală am avut-o în timp ce-l priveam lung pe domnul președinte al tuturor romanilor de pretutindeni din spania și nu înțelegeam de ce-i așa bronzat. Eu cred că băieții de la tehnic iar au încurcat luminile și le-au pus pe-alea mai colorate la domnul țecu iar pe-alea mai transparentele la domnu’ liga. Sau să fie domnul țecu și președintele tuturor românilor din africa? Eu aș sugera bisericilor române din diasporele (vorba lui dănuț liga srl) americii să-l invite vreo 2 ani pe domnul țeicu ca să-i uneasca pe toți sub același sceptru. Iar ca primă misiune pacificatoare să fie unirea tuturor bisericilor românești de limbă română din chicago. Daca reușește asta, atunci îi facem statuie pe michigan avenue, vis-a-vis de hancock tower. Așa să ne ajute domnu’ deputat!

Discrep, discrepare, disperare!

“Ma tem ca verbul “a discrepa” exista in uzul literar al limbii romane. Nu e retinut totusi in DEx, insa asta n-ar fi singura curiozitate a dictionarului.” Sertorius 54

Nu numiți discrepanță tot ce numește poporul acesta discrepanță; și nu vă temeți de ce se teme el, nici să nu vă speriați!” Cântarea Adjectivelor 8,12

Domnule Sertorius, sunt multe cuvinte folosite de poporul acesta care din varii motive nu intră în canonul sfântului vocabular. Adică sunt un fel de apocrife. Bune de citit dar nu sunt inspirate! Și nici recunoscute de soborul de la Academie. Așa că dacă nu veniți c-un “stă scris” ci doar cu tradiții populare din regiunea Castilla y Aragón, atunci chiar ar fi recomandat să vă temeți, dar cu temei. Deoarece explicația pentru care fratele mek folosește “a discrepa” iar înțelepciunea voastră prestează servicii de avocatură, este foarte simplă: e destul de posibil ca amândoi să vă faceți veacul prin Reino de España unde “discrepa” este la mare cinste atunci când vrei să transmiți morilor de vânt pe limba lui Don Quijote că nu ești de acord. Iar de-aici, de la a converti adejectivul ortodox (discrepanță) la credința verbului catolic (discrepa) nu-i decât un pas care se numește “a discrepa”! Adică există dar lipsește cu desăvârșire. Din DEX bineînțeles. Sigur că grigorie a priceput chiar de la început ce-a vrut să spună fratele mek. Dar cum eu lucrez cu materialul clientului, din doi mutanți gramaticali și-o amenințare cu boicotul, ce voiai să scot mai mult din acel comentariu? Lucrez și eu cu ce-am l-a ‘ndemână, vai de păcatele mele, că cine-și mai face astăzi costum la croitor? Poate doar Jiji și Juan!

Suferințele tânărului Mek

Trebuie să recunosc faptul că mi-a cam fost frică să urmăresc emisiunea cu mari răspunsuri la semne și minuni. Nu pentru faptul că Edi s-a apucat să naționalizeze toate minunile materiale și naturale, iar apoi în zelul lui de progresat s-a apucat să le naționalizeze și p-alea spiritualele și supranaturalele, ci datorită amenințărilor fățișe care se profesează sincer și spontan la siguranța mediatică a domniei sale. Deci e clar că domnul Mek are mai multe probleme, nu doar una, iar fratele Edi le ignoră sistematic și premeditat.

Dar treaba e ceva mai complexa și foarte morfologică. De fapt prima problemă a domnului Mek este că-i tratat cu indiferență și cu spatele nu de domnul predicator Edi ci de doamna limbă Română. Atât de mult a siluit-o încât nici nu vrea să mai audă de el. Altfel cum se poate explica încăpățânarea unui cuvânt care nu vrea și pace să se despartă-n două, dar împotriva voinței lui este rupt de trupul țării așa de forțat și violent de parcă ar fi granița între Kosovo și Serbia. “Vre-odată”. Adică ce poa’ să-nsemne avortonul ăsta de “vre”? Nu era mai corect “vre-oda-tă”? Era mai echitabil. Sau mai bine, “vreodat-ă”? Ca să nu se confunde sexul cuvântului. Parerea mea umilă de neofit în ale religiei misterelor gramaticii este că după cum nu trebuie pusă liniuța limbii maghiare între Ținutul Secuiesc și Țara Românească tot așa nu trebuie să lăsăm ca acest mutant pe nume “vre” să ne sperie limba, și nevoile, și neamu’. Tot în același registru al răscoalei gramaticii împotriva despotului Meku’ Vodă, s-a mai trezit din somnul vocabularului și-un alt monstru pe numele lui de scenă, “discrepa”. Sunt foarte curios cum se poate realiza această acțiune. Cât de mult pot să “discrep” în așa fel încât să nu bat câmpii cu grație literară? Deci iarăși e un mutant care nefiind mulțumit cu statutul lui de adjectiv blazat (discrepanță), și aruncat încoace și-ncolo de mofturile vreunui (sau vre-unui?) substantiv anost, s-a hotărât într-o ardoare leninist-maoistă să declanșeze revoluția culturală, să se transforme-n verb, adică să intre-n acțiunea de a discrepa limba română de toate elementele dușmănoase, retrograde si reacționare. Și uite așa tot discrepând într-una, iată că-ntr-o bună zi poți ajunge chiar și verb. Totu-i să ai curaj și să discrepi atunci când altora le e teamă să rămână doar la stadiul de dezacord banal.

A doua problemă spinoasă a domnului Mek este legată de misterele aritmeticii sacre. Nu de cifrele-n sine, 10%, ci de semnificația mistică pe care aceste cifre o poartă-n ele însele și de fascinația pe care o produce această mantră numită zecime asupra dătătorului anxios dar mai ales asupra primitorului voios. Deci domnul Mek se află la răspântia vieții când fără clarificările asupra acestui subiect mântuirea-i pare o nălucă iar viața o pacoste. Dacă zecime nu e, nimic nu e, ar spune fratele prezbiter Marin Preda din Siliștea-Gumești dacă-ar fi fost convertit la credința decimală de ziua a șaptea. Dar cum asemenea minuni se-ntâmplă doar în imaginarul colectiv, fratele Mek a rămas cu zecimea-n mână neștiind ce să facă cu ea. S-o dea la săraci? La Conferință? La O&P? În Tanganika? Să n-o mai dea deloc? S-o dea ‘ntreagă? Să dea zecime din zecime? O dată pe lună? Brut sau net? Roni sau euro? Cu chitanță sau fără? Tax exempt? În plic? Să se semneze? Credit card sau debit? Cheque sau cash? Monede sau bacnote? Albă sau neagră? Asta-i întrebarea finală la care fratele Edi refuză să răspundă. Asa este, nu-i corect. Și dacă fratele Mek are și el o dilemă ca a ucenicilor fariseilor când întreabă sincer, “Predicatorule, ce crezi, e bine să dăm zecimea la Conferință sau nu” nu știu de ce Edi nu-i răspunde cu aceiași monedă romană. Dar las’ că grigorie nu vrea să-l lase pe fratele Mek în eclipsă totală și-i dă el răspunsul: “Dați conferinței ce este a conferinței și emisiunii ce este-a emisiunii! Dixit!

A treia problemă și ultima este că domnul predicator nu-i deschis spre romantismul literar care izbucnește violent și amenințător încă din primul comentariu al emisiunii. Acolo este o dramă decimală profundă cu iz de suferințe neînțelese și reprimate care pot conduce la gesturi extreme și financiare. Dacă fratele Goethe încă trăia printre noi în mod sigur și-ar fi găsit un personaj mai potrivit pentru nuvela sa. Prăpăditul ăla de Werther nu mai putea trăi de dorul Lottei. Mare brânză ce-a scris și Goethe ăsta! Uite-aicea dramă complexă: “Suferințele tânărului Mek”. Atunci când te-ai îndrăgostit de zecime și simți că nu te mai poți despărți de ea nici pe lumea cealaltă. Vedeți că totu-i deșertăciune și goană după zecime?